O spun de fiecare dată când am ocazia: un popor își va cunoaște destinul după cât îi sunt de adânci rădăcinile. Iar rădăcinile înseamnă scântei care intersectează istoria și lasă acolo urme imposibil de șters.
La 24 ianuarie 1859, o generație de excepție, pornită de la 1848, a dat examenul de maturitate pentru un ideal național pe care oameni vizionari, curajoși, încăpățânați în românism l-au întrezărit: un stat român modern, cu haine de civilizație europeană, cu realități juridico-sociale noi, cu instituții noi etc.
A fost o chestiune de autodepășire a condiției de „outsider” în care a fost pus de multe ori poporul român; a fost înțelegerea depășirii unor granițe între elite politice și oameni simpli, pentru un obiectiv comun, accesibil doar prin unirea forțelor și favorabil tuturor prin consecințele sale.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domn al Principatelor Moldovei și Țării Românești a fost momentul istoric al epocii, fără nicio exagerare. De viziunea acelei generații are nevoie România astăzi, încă o dată.